1112 - 21 ianuarie 2019 - SUPLIMENT CULTURAL

Mureş: Concurs internaţional de soluţii pentru restaurarea fortificaţiilor din Cetatea Medievală Sighişoara
Sub semnul Semnului
:
Războiul pentru Neatârnarea - MARIEA PETCU-CHIOIBAȘ
- de Florin Toma
Un artist din Balcani, coleg cu Dürer - FLORIN STOICIU - de Florin Toma
Exorcizare pe fundal de jazz
- CRISTIAN TARBĂ - de Florin Toma
O coborâre în staţia Cehov
- IURI ISAR - de Florin Toma


 

Mureş: Concurs internaţional de soluţii pentru restaurarea fortificaţiilor din Cetatea Medievală Sighişoara

Fortificaţiile
din Cetatea Medievală Sighişoara vor fi restaurate în urma unui concurs internaţional de soluţii, Primăria Sighişoara anunţând, miercuri, că a încheiat prima etapă a demersurilor din procesul de restaurare iniţiat de Institutul Naţional al Patrimoniului, care vor constitui tema competiţiei.
"S-a încheiat termenul de depunere a ofertelor pentru lucrările de proiectare - etapa studii şi cercetări de fundamentare - pentru restaurarea Fortificaţiilor Sighişoarei în cadrul procedurii de atribuire lansată de Institutul Naţional al Patrimoniului, valoarea estimată a achiziţiei fiind de 562.127,63 lei, fără T.V.A. Componentele fortificaţiei pentru care s-au solicitat servicii de elaborare a unor studii şi cercetări de fundamentare sunt Tronsoanele 1-6, Tronsoanele 8-18, Turnul Cojocarilor, Turnul Măcelarilor, Bastionul Cositorarilor, Turnul cu Ceas, Turnul Fierarilor, Turnul Cizmarilor şi Turnul Croitorilor. Procedura reprezintă primul pas dintr-un proces de restaurare iniţiat de Institutul Naţional al Patrimoniului, care se va desfăşura prin concurs internaţional de soluţii", a arătat primarul Sighişoarei. Ovidiu Mălăncrăvean, într-un comunicat de presă.

Potrivit edilului, rezultatele acestei etape pregătitoare vor constitui tema concursului care va fi organizat în colaborare cu Ordinul Arhitecţilor din România, pe baza Regulamentului adoptat de UNESCO şi Uniunea Internaţională a Arhitecţilor.
Demersurile
pentru restaurarea unor fortificaţii din Cetatea Medievală a Sighişoarei au fost reluate anul trecut, după ce, în luna februarie, o porţiune de 4,6 metri din zidul de incintă s-a prăbuşit pe o în zona Tronsonului 11, iar o porţiune de circa 10 metri din zona Tronsonului 7 este în pericol să se prăbuşească.
"În 2016, acest tronson a fost inclus Programul Naţional de Restaurare a Monumentelor Istorice (PNR) (...) Experţi ai Institutul Naţional al Patrimoniului au fost aici, au constatat prăbuşirea a 4,60 metri din zid, au constatat că am izolat bine zona, am proptit zona afectată de o parte şi de alta ca să nu înainteze prăbuşirea. Mai avem o problemă pe Tronsonul 7 al Zidului, în spatele Bisericii Catolice, unde există pericolul prăbuşirii pe circa 10 metri. Am cuprins acest proiect pe finanţare locală în 2018, vrem să mergem pe proiectare şi execuţie. Aceste zone sunt mai periculoase", a declarat Ovidiu Mălăncrăvean, după prăbuşirea porţiunii de zid.
Din documentele vechi reiese că în jurul anului 1750, în locul în care s-a prăbuşit ultima porţiune de zid exista o groapă de eroziune, iar lucrările edilitare de refacere au fost efectuate în anul 1858.
Cetatea Medievală a Sighişoarei a fost construită în secolul al XII-lea de coloniştii saşi şi purta denumirea latină de Castrum Sex, iar din 1999 a fost înscrisă pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO.

top

Sub semnul Semnului
O generaţie a Semnului
Uneori, prin apariţia unui hiatus inexplicabil, o ruptură în coerenţa succesiunii logice a ceea ce numim îndeobşte vreme, o generaţie nu-i urmează celei anterioare imediat. Decât biologic, normal. Nu însă şi la nivel spiritual sau artistic. Nimeni nu ştie cum se face că se întâmplă o pauză. O respiraţie neaşteptată a Timpului. Dumnezeul Artei cere un mic răgaz, ca să-şi tragă sufletul.
Există în configuraţia artelor plastice contemporane o generaţie de artişti - cu vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani - ale căror operă şi exprimare se află la confluenţă. Ca între două plăci tectonice, ea nu se poate alinia nici predecesorilor, maeştrilor - profesori, academicieni, a căror medie de vârstă gravitează în jurul a 75 de ani -, nici celei care vine, generaţia tânără sau aşteptată (25-35 de ani), fie studenţi, fie proaspeţi absolvenţi, care posedă nu numai abilităţi artistice diferite, ci şi limbaje diferite.
Am ales şi ne-am propus să scriem despre 10 nume din această generaţie nici într-un caz pierdută (fiindcă dovedeşte o forţă internă remarcabilă!), zece prieteni şi artişti care au capacitatea de a baleia oricând (şi oricât!) pe scala relaţiei cu timpul, cu valoarea şi cu măsura. Altfel spus, pot să se şi clasicizeze, pot să se şi copilărească. Totul depinde de karma fiecăruia. Cu toate că majoritatea fac parte dintr-o fundaţie, “Semn” se numeşte (premonitoriu, nu-i aşa?!) şi că parte din ei au îmbrăţişat cariera didactică, ei n-au beneficiat de o mediatizare excesivă, n-au fost din cale-afară de răsfăţaţi de atenţia publică. Dar, în acelaşi timp, un lucru e limpede: istoria artei contemporane româneşti nu poate trece nepăsătoare peste ei. (F.T.)

Războiul pentru Neatârnarea
MARIEA PETCU-CHIOIBAȘ
de Florin Toma

Apertura
S-a stabilit demult: oriunde ne aşezăm, ori încotro o apucăm în viaţă, în orice direcţie o luăm, avem tot timpul baştina cu noi. Noi nu trebuie să facem nimic. Fiindcă ea, originea, ne însoţeşte peste tot. Stă ascunsă acolo, modestă, într-un ungher al minţii, chircită într-un colţişor al sufletului. Dar e prezentă. Mereu. E adevărat, când şi când, mai tresaltă, se mai zbate ca o fiinţă intrauterină, încearcă să iasă din imersiune singură, dar, în general, mai totdeauna ea trebuie ajutată să revină. Numai prin luptă.
Nu e nicio glumă, Mariea Petcu s-a născut în satul Neatârnarea. Fostă Cailderea (ce ironie, ca după aceea, să fii botezat Neatârnarea!). Aşezare în Podişul Casimcei, la 20 km. de Babadag, cu puţin peste 500 de locuitori, altitudinea 180 m., cod poştal 827011, vecini văzuţi din satelit: Sarighiol de Deal, Casimcea, Războieni, Vasile Alecsandri, Pădurea Babadag, mina Altân-Tepe, Camena, Ceamurlia de Sus şi Beidaud (comună de reşedinţă). Are patru străzi lungi, mari (de tip “avenida” de ţară) şi 14 ulicioare transverse. În fine, fără să ne ferim de un anume misticism al conexiunilor logice, mai aflaţi că la 2,5 km. nord-vest de Beidaud, între Valea Cailderea şi Valea cu Cişmea, se găsesc semnele unei cetăţi getice datând din sec. VI î.Ch. (unde, atenţie! au fost descoperite, mai la adâncime, urme de locuire din epoca fierului, atribuite fazei a doua a culturii Babadag!)... Scuzaţi insistenţa, dar am vrut să vedeţi şi dvs. cum e cu Neatârnarea.
Pictoriţa Mariea Petcu poartă cu ea în pântecul creaţiei şi aici, la Bucureşti, la fel cum doar copil, odinioară, la Constanţa, toposul ei natural de întreţinere, originar, în formă precis coloidală, depus cu hărnicie la afundul mentalului spiritual. Dar pe care nu-l poate lăsa aşa, de capul lui. De aceea, prin tot ceea ce întreprinde - atunci când lucrează ori îşi mângâie copiii, când zâmbeşte grijuliu ori îndrăzneşte, când visează ori deapănă imagini - ea nu face altceva decât să se lupte cu timpul. Se războieşte cu uitarea, ca să poată scoată din adânc şi aduce la suprafaţa existenţei sale, întocmai şi negreşită, Neatârnarea. Din care construieşte ispititor, hotărâtor şi tulburător, dar cu socotinţă şi alean - având grijă să transfigureze totul cu privirea sa verdenolentă, decentă şi incandescentă, de smarald autentic marin - un prezent normal de continuu. A pribegit foarte de timpuriu. La 10-11 ani, urmând calea deschisă de băiatul directorului şcolii din sat (“De ce copilul ăluia să poată, şi al meu nu?” - s-a ambiţionat tatăl fetei Mariea... nefiresc cu ea, dar aşa e corect, din cauza greşelii tradiţionalului conţopist etilizat de la Sfatul Popular!), pleacă să urmeze Liceul de Artă din Constanţa (“Nu ştiu de unde vine. În orice caz, am moştenit-o pe mama la desen, ea îmi făcea toate planşele de care aveam nevoie la şcoală, iar despre tata ce pot să spun e că avea un scris foarte frumos!”). Peste câţiva ani, Ceauşescu desfiinţează toate liceele de artă. RSR avea nevoie de zugravi, nu de pictori. Adolescenta Mariea dă examen de intrare în clasa a XI-a la singurul din ţară rămas valid, “N. Tonitza” din Bucureşti. Din şase constănţeni, este unica admisă. La schimb, însă se instalează pustiul, frica, singurătatea. Peste această punte a tristeţilor o ajută să treacă, afectuos şi cu grijă, unul dintre profesorii care aveau să-i devină mentori pentru toată viaţa: Gh. Tofan.
Nu numai din această pricină are o dragoste încinsă pentru şcoală. Acum şapte ani, a ales să fie profesoară exact la acelaşi liceu ale cărei ultime clase le-a absolvit ea însăşi, cu ani în urmă, aici, la Bucureşti. A simţit menirea. Că trebuie să le stârnească elevilor pasiunea pentru artă, imposibil de stăvilit. Aidoma celor pe care i le-a încurajat cel mai drag dascăl al ei din facultate, Mircia Dumitrescu (pronunţă prenumele cu accent pe al doilea “i”, lung, parcă ceremonios!). “Copiii sunt deseori nişte fiinţe geniale, de la care pot învăţa chiar şi profesorii!” - spune, gândindu-se poate şi la cei doi copii ai săi, Constantin, “un foarte bun colorist” şi Daria, “un talent deosebit la desen”. Sunt “condamnaţi”, şi ei, la fel ca părinţii lor? - întreb. “Nu ştiu, dar eu îi văd artişti... Sau măcar liceul de artă să-l facă, pentru că în societatea asta educarea sensibilităţii este fundamentală!... Apoi, socialmente, sunt liberi să abordeze orice opţiune!”. Seria 2010 a Liceului “N. Tonitza” a fost pentru ea piatra de încercare. “O generaţie de excepţie, căreia a meritat să-i împărtăşesc toate secretele meseriei mele! Acum sunt, toţi, studenţi eminenţi”. A ajuns şi ea mentor. În perioada 2007-2009, a participat cu grupul ei de elevi - premiaţi la diverse şi prestigioase concursuri internaţionale (Marele Premiu - Polonia, Premiul I - Grecia, “Paleta de Aur” şi Premiul pentru creativitate - Macedonia, “Cocoşul de Aur” - Cehia, Menţiune - Japonia) - la programul “Di-versitatea - o şansă în plus pentru viitor”, organizat de Centrul regional PER pentru Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est, filiala din România a fundaţieie americane Project on Ethnic Relations.
Pellegrinaggio
Bucureşti. Sfârşit de august. Se dă în clocot. “Blocul-borcan”. Cilindrul de la intersecţia străzii Doamnei cu Academiei (construit: 1935, arhitecţi: Harry Stern, Rudolf Frenkel, Marcel Locar). Numit aşa, Tehnoimport, după firma care a “locuit” acolo în timpul perioadei ceauşiste. Pe vremea aceea, înţesat de securişti. Astăzi, şase etaje din zece adăpostesc ateliere ale Uniunii Artiştilor Plastici. Restul, locuitori. La etajul patru lucrează pictoriţa Mariea Petcu-Chioibaş. Intrăm. Ne mărturisim unul altuia că ne-am mai văzut, fiindcă lumea artelor în Bucureşti este alarmant de mică (şi îngrijorător de dispersată!). Înăuntru, parcă nici n-ar fi un loc de muncă. Proaspăt vopsit, proaspăt văruit. Pare mai degrabă unul de reflecţie. Şi de reflexie totodată, fiindcă în geamul uşii de la balcon se reflectă clădirea Băncii Naţionale a României (“Şi, cu toate astea, n-am bani!” - glumeşte artista). Pe jos, lângă pereţi, rigoare, tablouri aşezate la rând, unul lângă altul, precum cărţile. Altele, întoarse cu faţa, spre a fi văzute. Un portret al tatălui prematur dispărut (scepticism şi resemnare, domolite de o sfâşietor de tristă chemare a privirii... ), apoi o gravură din facultate, pe o temă dată de un alt mentor al artistei, Octav Grigorescu şi, fireşte, multe, multe şi ameţitoare acuarele. Disting, să spunem “a vol d’oiseau”. O compoziţie complexă gramofon-pasăre, aflate într-un dialog polisemantic, fireşte mut, despre muzică. Cap de statuie din complexul Sarmizegetusa (formidabilă concentrare în disoluţie a unei posibile recompuneri a raportului dintre piatră, lumină şi umbră!). Alte două studii de gravură. Un pat deasupra cu rastel, în care sunt rânduite, aşezate în ordine, zeci şi zeci de lucrări. O viaţă de artist. Ca să nu mai spun de sertarele mari ale unui birou cu planşetă, în care sunt aşezate în stivă alte sute de lucrări. Acuarele cu flori “cercetate” cu lupa, un ciclu cu acoperişurile unui oraş delabrat ori o bizară analiză sentenţios-provocatoare a unui grup de trei personaje umane (lucru rar la MP-C!), intitulată “În aşteptare”, realizată cu puţin înainte de decembrie 1989. Pe alt perete, aşezate unul sub celălalt, rafturi. Cu obiecte rare, spectaculoase, în special de sticlă şi ceramică (recipiente, sticle, stative de lumânări, lămpi, clopote, pahare, cupe, căni etc.). Mă intrigă - o incitare frumoasă spre ipoteză - un cilindru de sticlă, transparent, ca un pahar înalt, însă la capătul de sus curb (ca şi cum, sub apăsarea raftului de deasupra, sticla s-a îndoit, graţie unei plastici (im)posibile!). Apoi, biblioteca ei cu nepreţuite cărţi şi ediţii bibliofile, la care Mariea Petcu-Chioibaş a lucrat cu stăruinţa minuţiei şi şarmul puterii sale de creaţie. Unde găsim, printre altele, ediţia rară Paul Celan, apărută în 30 de exemplare bibliofile la Editura Crater, ce cuprinde grafică de carte şi concepţie personală, reprezentând rodul unei strădanii de patru ani (1997-2000). Ori cartea bibliofilă “Montparnasse Bienvenue” a criticului de artă Adriana Botez-Crainic (1996), cu grafica originală a artistei. În fine, pe uşa de la intrare, un alt trofeu, lipit, ca un papirus uriaş, afişul expoziţiei personale de la Simeza (decembrie 2009-ianuarie 2010). Intitulat “Transparenţe”. Mariea Petcu-Chioibaş nu are nimic de ascuns. Lucrarea ei de trecere prin viaţă are clarul luminii. E senină.
Casa contadina
“Casă de la ţară” - cea mai bună acuarelă la Concorso per il conferimento del premio di pittura ad aquerello “Sinaide Ghi” - Roma, 9 febbraio 1996. Diplomă. Oricum, a făcut dreptate şi “în afară” axioma ştiută în întreaga ţară: Mariea Petcu-Chioibaş este unul dintre cei mai talentaţi acuarelişti de la noi. Premiu în valoare de 2.000 de dolari şi bursă de 5 luni la Accademia di Romania de la Roma. Acum 15 ani era o performanţă. A fost vrăjită de personalităţi pe care Neatârnarea nici nu şi-ar fi imaginat vreodată că ar fi putut să le cunoască, prin fiica ei naturală. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, director al Accademiei di Romania, căreia avea să-i fie apropiată şi mai apoi, după întoarcerea profesoarei în ţară. Nicolae Cajal, un spirit universal, dăruit cu iubire de oameni şi de carte. Sau Şerban Stati, ambasadorul la Roma din acea vreme, modest prieten şi protector al artiştilor. Mai aproape de timpul nostru, în tabăra de creaţie (“prilej de solidaritate şi de comunicare”) de la Bran, unde s-a dus cu copiii, l-a cunoscut pe urmaşul Habsburg căruia îi aparţine castelul. Iarăşi, un prilej de fâstâceală. Am rugat-o să-mi facă o lisă de îndrăzneli. “Sunt prietenoasă, preţuiesc oamenii superiori care-şi cultivă modestia, iubesc şi respect exemplaritatea şi lupt pentru dreptate, egalitate şi independenţă” (n.n. aţi văzut unde duce originea?!). I-am admirat, apoi, lucrările despre spaţiul sacru al originii sale. Neatârnarea ei. Sarea în bucatele vieţii sale. Secvenţe dintr-o monografie a satului personal, după care e limpede că tânjeşte. Un porumbar încărcat cu o recoltă prudentă. Un preş strâns şi lăsat la soare, pe un scăunel. Un cocoş urcat pe acoperişul casei. O gâscă rătăcită sub o polată cu “arhitectură” indecisă. Eflorescenţa unei tufe de lângă prispă. O cornută cu capul întors, spre staul. O raţă cu o pană în cioc, la poalele ulucilor. O târneaţă cu coceni uitat în bătătură. O după-amiază de vară zăpuşită. Prim-planul unui cocoş cu guşa în flăcări. Fântâna părăsită. Sunt cristale din toposul iniţial ascunse în creuzetul artistic ce aparţin strategiei marelui război pentru Neatârnarea.
Piccolo finale
Acest text e nesuferit, fiindcă n-au mai încăput în el parfumul de curat din atelier, gustul vinului alb şi rece, aranjamentul sobru, de ikebana - o pensulă şi o lumânare într-o oală de pământ - de sub diploma italiană, emoţia vaporoasă a ochilor verzi... Şi altele.

Acuarelele cu care Mariea Petcu-Chioibaş instrumentează rememorarea în plan vizual-artistic a satului natal sunt aidoma pieselor dintr-un politicos, dar insinuant joc de puzzle. Nu sesizezi imaginea de ansamblu decât dacă, privind cu insistenţă fragmentul, aproape până dincolo de dimensiunile lui, desfrânezi fantezia, o despiedici fără linguşeală şi te pui pe gospodărit panorama. Îţi închipui ansamblul. Sunt ca nişte lentile emoţionant de bine şlefuite, prin care, atunci când ne aplecăm privirea, zărim fulguraţii de lumină cerebrală. Caldă. Neatârnarea e darul cel mai scump pe care artista ni-l face nouă, dependenţilor. (FLORIN TOMA)

Curriculum Vitae
MARIEA PETCU-CHIOIBAŞ
Născută: 18 aprilie 1964, Neatârnarea, Tulcea
Studii: 1992 - Absolvă Academia Naţională de Artă, secţia Grafică; profesori: Octav Grigorescu şi Mircia Dumitrescu
1994 - membru al UAP
Experienţă: Din 2004 - profesor la Liceul de Artă “Nicolae Tonitza”; 1992-1996 - conservator principal la Galeria Academiei de Artă “Nicolae Grigorescu”
Colaborări: Teatrul pentru copii “Ion Creangă” - afiş, pliant pentru spectacolele Micul Lord, Prinţ şi Cerşetor, Pasărea Albastră; 1997-2000 - Editura Crater - grafică originală, carte bibliofilă la Paul Celan - Poeme; 1996 - Editura Brancusiana - carte bibliofilă Montparnasse Bienvenue de Adriana Botez-Crainic
Dintre premii, menţionăm: Premiul II al UAP pentru expoziţiile Pictura şi Grafica şi Accent de la Galeria Apollo (1998), Premiul II la Concursul de Acuarelă “Const. Gavenea”, Tulcea (1997), Premiul I la Concursul Internaţional de Acuarelă “Sinaide Ghi” - Roma (1996)
Expoziţii personale: 2009-2010 - Galeria Simeza; 2008 - Festivalul Maritim Brest, Franţa; 2006 - Galeria Căminul Artei; 1998 - Galeria Eforie; 1997 - Senatul României; 1996 - Galeria Accademiei di Romania (Roma)
Participări: 2009 - Simpozionul Internaţional ART ZERVAS, Patras (Grecia); 1996 - Expoziţia de Acuarelă “Sinaide Ghi”, Bienala Internaţională de Arte Miniaturale, Iugoslavia; 1992 - Salonul Internaţional de Carte, Paris
Studio: str. Doamnei nr. 5, et. 4, ap. 5 - Tel. (0040) 0744 93608/ (0040)21 322 5839;
E-mail: mariea.petcu@yahoo.com

Un artist din Balcani, coleg cu Dürer
- FLORIN STOICIU -
de Florin Toma

Argumentul 1: Numele lui se trage din Stoikovici (aşa se numeau strămoşii săi). De aceea, ministrul Învăţământului din Bulgaria, între 1954 şi 1956, era văr cu tatăl lui. De aceea, s-a simţit ca acasă la bulgari, dar şi în Serbia, unde se întinde cealaltă ramură a arborelui. De aceea, îmi spune că pentru el este valabil celebrul cântec (de leagăn etnic): “M-am născut între Carpaţi, dintr-o mamă şi doi taţi”. Lucru deloc de neluat în seamă: locuieşte în Bucureşti, pe strada Patrioţilor.
Argumentul 2: Da, în grafică şi în gravură, computerul îmi este util, pentru că este un generator inepuizabil de imagini. Sunt sigur că, dacă era posibil pe vremea lui, şi Durer ar fi folosit computerul.
Şcoala
Coborând scările în capul cărora stă copia “Ecorche”-ului lui Brâncuşi, l-am găsit la demisolul Universităţii Naţionale de Artă. Atelierele de gravură, grafică. Impresie de underground. Sus, la etajele de deasupra probabil că stau solarii, pictorii, care au nevoie de lumină. Cred că i-a intrat în sânge. I s-a fixat în hemoglobină catedra (licenţiat în grafică, doctor în arte vizuale). Îl văd uneori, dimineaţa, cu căciula trasă pe ochi, cu ochelarii lui fumurii, cu vântul în faţă şi rucsacul în spate, ne întâlnim prin Amzei. La întrebarea gratuită “Ce faci?”, el răspunde invariabil cu bună dispoziţie: “Ce să fac... spre şcoală!?”. Ca o butadă, pot spune că, între tactic şi didactic, face el ce face şi până la urmă le alege pe amândouă. Proiecţiile sale pe termen scurt şi mediu, încleştările cu efemerul, orientarea tactică nu ies din afara paradigmei didactice pe care şi-a forjat-o. Pedagogia înseamnă pentru el altruism, un mod de a da, de a oferi. Iar tot ceea ce face, îmi spune, face pentru generaţia care îi urmează. Dă senzaţia că îi poartă pe toţi în spate, dar nu aşa cum şi-ar fi dorit. “Ideal ar fi să ai un discipol măcar la 4 ani după tine, fiindcă e foarte greu să-l înveţi pe unul cu 24 de ani mai tânăr. Se educă greu. S-au ros şi dârlogii de care să-l ţii. Cum am fost eu cu Mircia! Mi-au trebuit încă vreo 10-15 ani ca să înţeleg ce voia el”. Dascălii i-au fost ca a doua familie. “Cine ştie unde ajungeam dacă nu ar fi fost un Bulacu, un Tofan... sau Mircia Dumitrescu, al doilea tată - l-am iubit, m-am răzvrătit, l-am avut drept idol. Prin afecţiunea lui arţăgoasă a ştiut să-mi comunice, să-mi transmită principalele date genetice ale meseriei noastre. În rest, am furat, noi, generaţia asta a noastră cam izolată!”. Şi ştiţi ce-a mai făcut pentru generaţia care vine? A amenajat subsolul clădirii ca pe o galerie - Galeria Demisol UNArte. “N-au unde, măi omule! Cine să le dea un spaţiu ca să expună şi ei? Şi atunci m-am gândit, fiindcă tot ne fâţâiam fără rost pe culoarele astea... ia să le transformăm în expoziţie!”. Şcoala este pentru Florin Stoiciu a doua dimensiune existenţială, de fapt însă domeniul de definiţie al unei aceleiaşi vieţi. Tot ce-i aparţine din meserie se găseşte la şcoală. Acolo e tărâmul unde viseză, lucrează şi-i învaţă pe ceilalţi, cinstindu-i cu învăţătura lui (“Vreau să fiu cât mai autentic, să nu mint, să nu păcălesc!”). Acolo sunt proiecte, lucrări, hârtie, prese, cerneluri, plăci, forme, acizi, entuziasm, şuete, proiecţii, colegii şi studenţii. Acolo sunt expoziţiile lui (“M-am hotărât, nu mai fac expoziţii decât aici, la Universitate!”). Este iniţiatorul unui proiect expoziţional unic: “O lucrare - o expoziţie”. Exact, la 10 martie, la “galeria” Demisol UNArte, a expus, timp de două ore (atât!) o singură lucrare. “Lecţia despre nemurire”, o lucrare de mari dimensiuni, executată în aquatinta (prin transpunere a printului digital după o fotografie personală realizată cu ajutorul computerului), un puzzle de 50 de planşe ce recompune imaginea unui nud. Proiectul a fost disponibil publicului în totalitate - de la execuţie la finalizare - prin relatarea video a evenimentului.
Şorţul
La Klosterneuburg, în vara lui 2007, în timpul expoziţiei organizate de ICR Viena cu 66 de lucrări ale sale, reunite sub titlul “Menschen und masken” (în sfârşit, limba germană se poate ghici!), acolo n-avea şorţ. Era în “civilie”, visător, cuminte, ca un şcolar, chiar dacă cu barbă - aşa părea stând el acolo cu mâinile la spate, în cămăşuţa crem purtată “pe dinafară” şi pierdut printre ceremoniile zidurilor reci din Sala terrena Stift. În schimb, la el, în atelierul de la demisolul UNArte, are. Cu el aşa, lung, gros, de o culoare incertă, pătat de tot felul de vopseluri, aduce cu un parlagiu. Da, un parlagiu ce-şi desfăşoară munca într-un abator al culorilor este Florin Stoiciu, fiindcă îi place clar-obscurul, este atras de policromia exilată în confuzie, a muşcat cândva - poate chiar înainte de a se naşte acolo, la Călăraşi, unde magia umbrelor de dropii se-ngână seara cu primele stele ale câmpiei - a muşcat, cum spuneam, din mărul păcatului uitat în atmosferă de poltergeist. În locul veseliei cromatice zdrumpeşe (care, este adevărat, preia multe din grijile profunzimii semantice necesară interpretării!), el preferă lividul, străveziul, paloarea, vineţiul, vânătul, spectralul. S-ar fi înţeles foarte bine cu maeştrii thriller-ului de rit german, de pildă (“Menschen und masken” sună bine, nu-i aşa?!). De altfel, artistul are o pasiune pentru acest atribut vestimentar de lucru, fiindcă o altă lucrare de-a sa îl înfăţişează pe el îmbrăcat cu un şorţ însă un pic echivoc: pare că în partea de sus are sâni, iar în partea de jos sex. Interesant este că nu-i putem desluşi figura, dar ştim că e a lui, fiindcă stă cu bărbia în piept şi cu o şapcă pe ochi, parcă ruşinându-se. Indiferent însă în ce ipostaze e suprins acesta, şorţul face parte din anatomia lui Stoiciu.
Între retorică şi candoare
Mi-am făcut de lucru cu prejudecăţile (ştiţi că chiar cu ele, cu prejudecăţile, avem cel mai mult de lucru în viaţă!) şi am considerat că gravura are multe şi nepătrunse mistere ne-curate. În plus, este departe de curăţenia picturii, unde, big deal! nu faci decât să ştergi pensula cu cârpa pe care o ţii în cealaltă mână. În rest, nicio mizerie. Doar fantezie, viziune, graţie a mişcării, ca în “Boleroul” lui Ravel. Pe când, dincolo, uitându-mă în ultima vreme de foarte aproape la artiştii gravurii, nu numai că am observat că aceştia nu au manichiura la timp făcută(!), dar că, până ajung la rezultatul final - care este, să ne înţelegem, o operă de artă - îşi bagă mâinile în tot felul de tuşuri, de cerneluri, de acizi şi alte substanţe puturoase (altfel spus, lipsite total de orice fior estetic!). Şi atunci, de unde iese frumuseţea? Un profesor de-al breslei, Mihai Mănescu, a scris o carte (aaa, şi încă ceva! am observat că mulţi dintre graficieni şi gravori sunt dotaţi şi cu darul povestirii, dovadă sumedenia de cărţi scrise de ei!), deci, o carte intitulată “Retorică şi candoare în limbajul graficii”. Superb spus! Auziţi şi dvs.: retorică şi candoare. Îi pun lui Florin Stoiciu, ameninţător, ţeava la tâmplă: “De unde?”. Artă sau meşteşug? “Eu am o vorbă: un gravor analizează ca un pictor, vede ca un sculptor şi se explică şi redă materialitatea ca un grafician. De aceea, “O lucrare - o expoziţie” a vrut să fie, pe lângă un manifest pentru arta gravurii, şi un îndemn pentru ieşirea acesteia din atelier”. De genul: “Arată-ne cum se face!”, fiindcă exact asta a urmărit materialul video ce a însoţit vizionarea lucrării. Secretul. Altfel spus, cum Dumnezeu faci tu, artistul, ca toate cele 50 de lucrări să fie adunate şi puse, apoi, după o schemă prestabilită, spre a reda o imagine în ansamblu? “Într-o viaţă, artistul nu dezvoltă mai mult de două-trei idei. Mă refer la cele fundamentale ca importanţă în creaţia sa, luate drept teme, fiindcă variante ale acestora există, fără îndoială, mai multe. În plus, ramificaţiile apar şi din subordonarea lor unor precepte tehnice diverse, ştiu eu, de la intersecţia dintre pictură (bi-) şi sculptură (tri-dimensional), acolo unde se află gravura, până la cele şapte contraste ale culorii, vreau să-ţi spun că am scris şi un curs pe tema asta!”. Şi totuşi? “Retorica înseamnă eterna reîntoarcere la întrebările fundamentale care mă macină şi al căror răspuns îl pun pe hârtie, după care, aştept un alt răspuns... Şi tot aşa. Şi apoi, să ai candoarea să te bucuri ca un copil de o viziune, de o lucrare, la care, chiar dacă o faci în cinci minute, să te uiţi la ea o oră, o zi, o viaţă. Asta e candoarea: rememorarea plăcerii creaţiei. Fiindcă a crea înseamnă a regiza un spectacol mental - imagini, sunete, cuvinte, oameni, Dumnezeu - dar lucrarea nu se termină niciodată. Îl întrebam odată pe Piliuţă: - Când e o lucrare terminată, maestre? - Când mă-ntrebi!”.
Ordinea lumii lui Stoiciu
L-am întrebat de ce este atât de ordonat, atât de meticulos cu “urmele” sale lăsate pe Pământ, căci ar putea scrie lesne un manual de metodică a gospodăririi biografiei. “De fiecare dată, mă gândesc la ce las în spate, la ce vine după noi. Creaţia înseamnă, după mine, în primul rând responsabilitate. Fără un suport moral, nu există simboluri vizuale, iar tipul meu de educaţie şi acţiune istorică (un fel de ADN pe care-l am în sânge) îmi comandă o atenţie mărită asupra existenţei. Iar aici, nu crâcnesc! Mă scol uneori noaptea - dacă am un proiect şi n-am exprimarea - şi nu mă culc până nu fac sincronizarea. Îţi repet, este o exigenţă morală!”. Încotro se în-dreaptă gravura? “A devenit un gen artistic în sine, un însoţitor al tiparului. Partea rea este că nu poate fi exe-cutată decât pe material perisabil. Dar există şi o parte bună: poţi să expui în 10 locuri aceeaşi lucrare!”. Atelierul UAP din Strada Speranţei? “Un spaţiu fabulos şi necesar, de care, dacă nu aş fi beneficiat, n-aş fi ajuns la ceea ce sunt acum. A fost un spaţiu ultra-benefic, un centru de energie, unde munca nu era trudă. Păcat că a dispărut din patrimoniul nostru, al artiştilor. Au rămas acolo, pierdute, nu doar mii de idei, ci şi sute de plăci, adică o operă, dacă vrei. Păcat!”. Eşti perseverent? “Da, la pescuit, unde, chiar dacă nu prind nimic, am un reflex de eliberare, ceea ce-mi dă posibilitatea să mai aştept şi, ai să râzi, în relaţia cu modelul meu; am acelaşi model de 25 de ani!”. Computerul? “Ooo, da! Mă degrevează de o grămadă de obligaţii. Timp în care, mai bine gândesc! Computerul este azi o sculă, o proteză, ca şi creionul, de pildă. Mă ajută să economisesc ceea ce am mai scump şi, din păcate, din ce în ce mai puţin: timpul.” A propos! cum te ai cu Dumnezeu? “Respect pentru Marele Arhitect! Mă bucură că-L ştiu acolo. Îmi dă o siguranţă anume. Deoarece, concomitent, El creează, dar şi evaluează. Ceea ce nu e puţin lucru. Adică e suprem. Deja nu te simţi şi tu mai bine?... “.
FLORIN STOICIU,
Născut la Mănăstirea, Jud Călăraşi, România, 24 iulie 1965
Conferenţiar Universitar Doctor la Universitatea de Arte din Bucureşti - Specializarea: Grafică / Gravură (tehnici moderne şi tradiţionale)
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1994
1992   Absolvent al Academiei de Arte din Bucureşti, Secţia Grafică, profesor Mircia Dumitrescu 
Distinctii
2010 Parchemin d’Honneur, L’Association Mouvement d’Art Contemporain de Chamalieres / 27 noiembrie 2010 / Chamalieres, Franţa;  Premiul pentru Grafica la Bienala “Ion Andreescu” editia a VII- a / Buzau- România 2010 Premiul III la Bienala Intercontinentală de Grafică mică, ”Inter-Art” Aiud / România; 2010 Diploma de onoare – Romanian Biographic Institute / Titlul Onorific de Omul zilei pentru sprijinul şi contribuţia personală la realizarea la nivel naţional a Proiectului Bografic Contemporan Dicţionarul Personalitaţilor din România; 2009 Diploma de Excelenţă pentru sprijinul constant acordat organizarii şi desfăşurării Concursului Naţional “Gheorghe Naum” Braila 2009; 1996   Premiul Tineretului U.A.P. România; 1996   Premiul I şi Premiul Inspectoratului Judetean pentru Cultura-Concursul de Litografie Gavenea, Tulcea; 1995   Premiul IV la Concursul Tinerilor Gravori-''Dominus-1995'', Bucuresti; 1994   Menţiune la concursul de arta plastica Bacovia Bacau; 1993 - Premiul ''Penda'', Concursul Tinerilor Gravori ''Dominus 1993'', Bucuresti; 1992   Premiul I Naţional pentru cea mai bună grafică de carte, Cluj-Napoca
Expoziţii personale: 2006 - * Klosterneuburg, Viena, Austria; 2006 -  Centrul Cultural Român - Viena, Austria; 2006 - * Centrul Cultural Român – Viena, Austria 2007 - * Klosterneuburg – Viena, Austria 2011- *Galeria „DemisolUNA”, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti
Cărţi Publicate: 2006 - Materialitatea în gravura- Ed. “UNARTE”; 2007 - Materialitatea în gravură - tehnici şi manierere- Ed. Tehnică; 2010 - Tehnici şi maniere în gravură - Ed. POLIROM; 2011- Aquatinta pe tablă de oţel / O lucrare o expoziţie- Ed.“UNARTE”
Contact:
Tel. mobil: 40 723421731, E-mail: florinstoiciu@gmail.com
Adresa website: http://www.stoiciu.ro

top

Exorcizare pe fundal de jazz
- CRISTIAN TARBĂ -
de Florin Toma

Boogie Woogie On The St. Louis Blues
(Earl Hines, 1973, live from The New School New York)
Aşteptaţi! Vă dau decodorul imediat... O sâmbătă uşor solemnă în calendarul religios, orele două ale amiezii. Bucureşti, un târg balcanic liniştit ce picoteşte la lumina soarelui nefiresc al începutului de martie. Toate vieţuitoarele pământului evoluează în arena vremii numai sub formă de perechi (oameni, câini, porumbei). Buricul târgului. Bulevardul Carol I. În parcul din colţ, de lângă Colţea, monumentul de 7 tone şi 5,20 metri, turnat în bronz de Johnny Bolborea la fabrica lui, intitulat “Sufletul viorii” de Domenica Regazzoni (şi despre care oengeurile susţin că ar costa cam cât un adăpost pentru câini!), a început să capete patină. În câteva locuri bronzul a coclit. Dar nu-i nimic, mergem mai departe. Spre atelierul lui Cristian Tarbă. Care nu-i departe. Imediat după fostul palat al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (azi, fără Domenii!), construit-1895, arhitect-Louis Pierre Blanc. Insist asupra detaliilor, deoarece clădirea de la nr. 8, ce adăposteşte mai multe ateliere ale UAP, este parcă descrisă de E.A.Poe. Construită în anul următor, deci în 1896 - se spune că ar fi fost o celebră casă de toleranţă frecventată înainte de război chiar şi de unii reprezentanţi ai Coroanei - ea este, de mai bine de 30 de ani, rezervaţie de spaţii ale artiştilor. Altădată o bijuterie arhitectonică în stil Art Nouveau, este astăzi un veritabil coşmar. Numai bun pentru Cristian Tarbă, dar trist, foarte trist. Pătrundem într-un hol cândva maiestuos cu tavanul pictat demult, demult de tot, acum însă bine “îngălat” de sute de pânze de păianjen, groase ca nişte sfori. Se lucrează din greu şi la olfacţie. Miasme adânci de beci umed şi igrasios, de mucegai plesnind de sănătate, de praf de cărămidă tocată şi de zidărie infiltrată de elemente ostile, în primul rând apă. Cu privirea-n sus, agăţată de o lampă mult prea elegantă ce atârnă de tavan, urcăm treptele scării altădată monumentale şi, printr-o uşă nesigură dintr-un perete roz (asta da, toleranţă!), dăm într-o neaşteptată curte interioară. De fapt şi de drept, pentru că e foarte înaltă şi dreaptă, o firidă mocirloasă, unde soarele nu poate ajunge niciodată şi al cărei capăt se înfige sus, undeva foarte departe, în palma albastră a cerului. N-avem timp de extaz liric şi, printr-o altă uşă, intrăm într-un hol strâmt. Urcăm scara în spirală, cu trepte şubrede. Avem noroc şi ajungem la etajul unu. O toaletă şi, în fine, atelierul. Înăuntru: vrajă. O alveolă din corpul Raiului. Din păcate, n-avem timp nici de descrieri.
Summertime
(Billie Holiday, 1936)
Cristian Tarbă este revelaţia unei mari sfiiciuni. “Sfânta mare ruşinare” (dacă ar fi să parafrazăm o operă interbelică!). Mâna care ţine pensula, întinsă acum a prietenie, ochii ce te privesc de-adevăratelea de năuci (dar şi cu un pic de curiozitate deferentă!), chipul uşor uimit şi poziţia corpului ultra-politicoasă (ca a unui şcolar, ceea ce, la 50 de ani, e caz de gravă inocenţă!), vorba împiedicată şi vocea în descrescendo - toate dau imaginea-martor a unei fiinţe aproape nepământesc de stinghere. Parcă şi-ar cere scuze că este. Că există. Sau că visează. Şi că-şi trece pe hârtie coşmarurile ce-l mistuie pe dinăuntru. Are alura existenţială a unui om care parcă solicită clemenţă pentru visele sale neplăcute. Doamne, şi dacă aţi vedea cu ochii dvs. aceste coşmaruri! Câtă risipire în durere, câtă fantezie tragică şi câtă schilodire nedorită! “Semnul meu este coşmarul, fantasma. Şi peste 20 de ani, voi fi tot la fel, boala nu-mi va trece. Eu nu mă pot vindeca de coşmar”. Percepţia? O colosală sumă de contrarii: “Vin la mine extaziaţi, îmi spun: Felicitări, domnule, îmi plac foarte mult lucrările dumneavoastră!, iar eu îi întreb: Dar de ce nu cumpăraţi?”. Răspunsul îl descumpăneşte. Rămâne ca o fântână fără ciutură. “Cum să mă duc acasă cu aşa ceva?”. De la oameni diformi ce se “scurg” în mediu (prin furtune subţiri!) sau cupluri incerte în care părţile îşi schimbă “atributele” ori femei al căror trup este “desfăşurat” pe o cruce invizibilă, până la cai absolut halucinanţi, cu botul de câine sau torsuri de “Venus din Milo” transferate în ţesut adipos ori chipuri melancolice de oameni în al căror trup este vârâtă o lume întreagă (cu toate acareturile ei!). Totul este un memento despre cât poate suferi omul, doar pentru că e lipsit de protecţie divină.
Chattanooga Choo Choo
(Glenn Miller, 1941)
“Grafica lui Tarbă se deduce, la prima citire, fără îndoială, dintr-un teritoriu ocupat strategic şi definitiv de către marii “îngroziţi” ai artei - ştiu eu, de la Bosch, Goya sau Durer, până la Ensor, Schiele sau Dali (sunt primele nume care ne-au venit în minte!) - dar, reţineţi, omul nostru doar se circumscrie acestui univers proxim. Căci el, Cristian Tarbă, vine şi cu diferenţa specifică (aşa cum e normal, altfel ar fi rămas un epigon minor!), aceea care constă în acurateţea coşmarului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în, tot aşa, dacă rămânem în convenţia unei terminologii familiare, “umanizarea” acestuia. Viziunea anxioasă, coşmarescă, pe care o trăiesc maeştrii genului horror (amintiţi şi neamintiţi aici!), este transformată de Tarbă - urmare a unei tulburări ce ţine atât de statutul lui ontic, cât şi de predispoziţiile sale artistice - dintr-o disfuncţie generalizată a întregii lumi, cu toate componentele sale (htonic, celest, acvatic, regn animal, regn vegetal etc.), într-o boală strict a omului. Numai a lui. În acest fel, omul lui Tarbă stă atârnat, pendulând pe deasupra oricărei concreteţi posibile, fiind victima unei aporii perfecte. De unde, şi constatarea că el e într-o imponderabilitate mai mult decât tragică. Se află şi în distopie (nu-şi găseşte locul nicăieri), şi în discronie (n-are nicio marcă temporală). Cu alte cuvinte, omul acesta e într-o totală diz-Graţie (nu beneficiază de îndurarea Celui de Sus)... “ (Florin Toma - fragment de eseu).
Salt Peanuts
(Dizzy Gillespie, 1970)
Marele Stingher vorbeşte rar, sotto voce, cu aceeaşi stânjeneală cu care, atunci când te priveşte în ochi, o face lăsând privirea în jos. Nu ştii ce să mai crezi. Sau poate, subliminal, te pomeneşti că-i invită pe cei prezenţi să asculte muzica?!... Da, da! Acum e momentul să vă înmânez decodorul! De când am intrat în atelier, am remarcat pe o măsuţă, un laptop deschis (“Te ajuţi de computer, în general?”. “Nu, deloc. Uneori, comunic. În ce priveşte arta mea, însă nimeni nu poate înlocui mâna care trasează linia. În schimb, îmi e de mare ajutor la restaurare... Uite cum arătau iniţial, atunci când mi-au fost aduse, tablourile astea, pe care trebuie să le înapoiez acum... o să mă scuzaţi câteva minute!”). Îmboboceşte o muzică de jazz extraordinar de tonică, de relaxantă, este în loc, este în locul a ceea ce şi-ar dori orice volubil ca mine, de discursivitatea până la logoree a interlocutorului (dar te linişteşti şi, drept urmare, îţi vine să zici: “Bun, şi ce-i cu asta? Nu-i nicio problemă, aşa merg lucrurile!”), pe acest fond al tăcerilor, al replicilor scurte, fără “follow-up”-uri, al dresului vocii, al privirilor goale încrucişate, ei bine, se aşază exact la timp şi la locul potrivit - la fel ca în jocul de lego - piesele pe care le difuzează (am timp berechet ca să sesisez!) Radio Suisse Jazz... Exact! Acolo, în Elveţia, printre intro-uri de anunţuri în limba germană, se află ascunse conturile de exuberanţă, neştiute de nimeni, ale artistului Cristian Tarbă. La Berna, printre undele acestui radio-internet (pe care, chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, îl ascult on-line, dar nu mai e, nu mai e acelaşi lucru; nu mai simt savoarea ca de ciocolată Milka, deşi “se dă” La Vie en Rose!).
Cristian Tarbă ţine în mână tridentul său de artist. Motivele existenţei sale în artă. Gravură-Grafică-Resta-urare. Recunoaşte că are înlăuntrul lui uriaşe rezerve de abnorm, de strâmb, de ne-drept. Deţine zăcăminte inepuizabile de grotesc... pe care “îl scot pe hârtie. E ca o exorcizare!”. “O formă de lipsă de înţelegere cu noi înşine” - asta e arta pentru el. Şi care, în continuitatea ei ascunsă, este discursivă. “Eu nu am cicluri, la mine n-ai să întâlneşti serii de lucrări, pentru că eu nu le pre-gândesc”. Îi vin pur şi simplu. Nu sunt anunţate cu surle şi trâmbiţe, cu preparative minuţioase, cu cine ştie ce căderi masive pe gânduri sau intervale de reflecţie prelungite. El doar face. Atât. Ba, uneori, mai şi post-face. “Am, de pildă, lucrări vechi de peste 10 ani, pe care într-o zi, nu ştiu când, le reiau, le reconstruiesc, fiindcă, chiar dacă atunci le-am considerat ca terminate, mi-am dat seama că ele nu rezistă, trebuie să le refac. De aceea, uneori, şi personajele mele se repetă, ca într-o piesă de teatru “.
Rites
(Jan Garbarek, 1998)
Marcel Chirnoagă - un mit viu pe care l-a “consumat” cu dragoste, maestru, profesor, prieten (pe Facebook, şi-a postat o fotografie dragă lui: Marcel Chirnoagă la Naipu, acolo unde Cristi are un adăpost contra oraşului!). “M-am apropiat de el poate pentru că era un om la fel de modest. A fost pentru mine mai mult decât o onoare ca, în 1991, să aflu că, netam-nesam, la o expoziţie de-a mea, el a cumpărat cinci gravuri. Am fost terminat... De emoţie”. Au expus împreună, în România, în Franţa, în Italia, s-au afişat împreună, s-au bucurat împreună, au băut împreună, au creat împreună, au râs împreună. Până când, într-o zi (23 aprilie 2008), maestrul l-a lăsat singur. Şi-a luat caii şi a plecat... Îmi aduc aminte: dar caii lui Marcel Chirnoagă? “Caii lui n-au pătruns în universul meu. Nu erau de pe această lume!”.
În România există doar 3 (trei) experţi atestaţi în restaurare grafică artistică. Unul dintre ei este Cristian Tarbă, care lucrează la Muzeul Naţional de Artă. Sunt curios: nu cumva a face asta presupune şi un pic de impostură? Superioară, fireşte... “Nu, pentru că eu nu mă substitui autorului. În schimb, fac altceva. Aplic tehnica specifică lucrării, cea mai potrivită în funcţie de hârtie, culoare, cerneală. Or, toate astea trebuie să le ştii, să le cunoşti”. Să le visezi. “Da, să le visezi, fiindcă avem de lucru pentru nu ştiu câte generaţii de acum încolo!... E de treabă”.
Farewell Blues
(Benny Goodman, 1938)
O fotografie din 1994, la Accademia di Romania, la un vernisaj: împreună cu Marcel Chirnoagă, Bogdan Stihi şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postată pe Facebook pe data de 13 martie 2011. “Din păcate, dintre toţi cei de acolo, numai eu mai sunt în viaţă!” - constată artistul cu doar două zile înainte de a împlini 50 de ani. Patetic în premieră.
Pentrucă ne place jazzul, ne despărţim pe Some Like It Hot (Marilyn Monroe, 1959). Fiindcă, nu-i aşa?, “nobody's perfect!”. Cristi s-a eliberat.
Cristian Tarbă (CV)
Născut în Bucureşti la 15 martie, 1961; Absolvent al Academiei de Artă ,,N. Grigorescu’’-Bucureşti - secţia grafica; Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România; Expert în restaurare grafică - Muzeul Naţional de Artă al României-Bucureşti
Expoziţii personale: ’’Academia di Romania’’, Roma (Italia); ’’Galleria 28’’, Timişoara. ’’Shambauch House Honors Center’’, Iowa-City (U.S.A.); ’’Java Gallery’’,  Iowa-City (U.S.A.); Galeria ‘’Simeza’’- Bucureşti; Galeria ‘’Cupola’’, Iaşi; Galeria ‘’Cuhnia’’, Mogosoaia; Galeria ‘’G.A.D.’’, Bucureşti; ‘’Centrul Cultural Român’’, Budapesta (Ungaria); ‘’Uniunea Elena’’, Bucureşti; ’Art Jazz Club’’, Bucureşti
Expoziţii de grup în Romania şi în străinătate
Premii, burse: Premiul pentru cea mai buna grafica de carte,  Cluj; Bursa de studii-’’Academia di Romania’’, Roma; Bursa U.A.P. - Grafica; Premiul revistei ‘’MATCH’’; Premiul IV concursul Dominus; Premiul 1 - Bienala internaţională de gravură ‘’IOSIF ISER’’, Ploieşti; Premiul ‘’PROMETEUS’’ pentru Arte Vizuale (Opera Prima); Premiul pentru grafică Bienala Artelor, Buzău; Premiul ‘’Salonul Mic Bucureşti’’
Contact: tel. 0742 781 102; atelier: Bd. Carol I nr.10

O coborâre în staţia Cehov
- IURI ISAR -
de Florin Toma

Cadrul
Are alura unui personaj din Cehov. Aşa cum îl cunosc, pe cap o pălărie cu boruri mari, în picioare cizme înalte, maronii, pantaloni bufanţi, vestă de piele şi ceva ca o rubaşcă de flanelă pe dedesubt, după care, în jurul gâtului, o eşarfă înfăşurată neglijent, apoi, cu barba rară, dar înspicată, întreaga faţă trădând o bonomie fără seamăn, Iuri Isar, mai ales acum, la vârsta asta de 50 de ani, pare desprins direct din marea literatură rusă. Seamănă leit cu un moşier din acela scăpătat pe care îl întâlneşti la orice pas în opera lui Anton Pavlovici, cu ochii pe puşca atârnată de un cui, în salon, şi cu care se va juca drama finală (nu mai ştiu cine spunea că, dacă într-o piesă din Cehov, va apărea în actul I o puşcă pe un perete, în actul III ea sigur va fi folosită!). Dar Iuri nu are, veţi descoperi şi dvs., nimic din buimăceala depresivă sau răceala sufletească uscată şi zbârcită a acestor personaje de amurg, decadent-plictisite. Ci, dimpotrivă, artistul nostru este înnobilat de o bucurie de viaţă, de un tonus al creaţiei şi de dorinţa pătimaşă de a se dărui ce se simt ca o vibraţie. Le percepi imediat ce dai mâna cu el. Ca un curent ce te gâdilă plăcut la suflet.
Sfârşit de iarnă-n Bucureşti. Mizerie. Zloată. Frig. Strada Eforie, acolo unde, într-un imobil celebru de artişti, fiindcă e vizavi de Poliţia Capitalei, la etajele superioare sunt ateliere ale UAP, în vreme ce la cele inferioare s-a instalat o policlinică. Bref! Oriunde, aici, în clădirea asta, te poţi trata. Etajul şase. Uşi pe-o parte şi pe alta, ca la un bloc cu garsoniere. Înăuntru la Iuri e cald. Cafeaua fierbinte. Sticla de Chivas proaspătă. Singurul factor de stres, fereastra ce dă spre Poliţie, peste stradă, la nici 20 de metri.
Pregătirea pânzei
“Nu te apasă?” - zic. “Ce?”. “Vecinătatea asta, nas în nas cu miliţianul?”. “Nu, aici e spaţiul meu securizat. Mă simt bine, sub protecţie. Ce e dincolo de geam nu mă preocupă, nu mă interesează. Aici e locul meu de travaliu!”. Adaugă: “În plus, m-am instalat aici târziu, n-am prins şi perioada de dinainte, cu supravegherea. Am venit acum 12 ani, în locul lui Val Munteanu. La noi e ca la Academia Franceză, eşti ales doar în locul cuiva şi numai dacă acela moare.”
Am ales trei pasiuni devoratoare (restul îl puteţi citi în fişa biografică): meseria de dascăl, teatrul şi Vasile Voiculescu (însemnând iubirea pentru carte, ca obiect de spirit!). Dar, mai întâi, numele. “Ai grijă, Isar, nu Iser!... Vine de la Pătârlagele, fiindcă acolo m-am ivit. Am aflat mai târziu că “isar” înseamnă “înzecit” în ebraică, apoi, o mare mândrie a mea a fost când, împreună cu copiii, în autocar, în excursie în Germania, am trecut podul peste râul Isar. Fiţi atenţi, le-am zis!” “Sau de la Isarlâk... ?”. “Nu ştiu.” “Dar ce căuta Iuri... la Pătârlagele?”. “Da, m-am născut de Înălţare şi, cu două luni înainte, Gagarin zburase în Cosmos, aşa că, s-a gândit tata, de ce nu Iuri?”.
Dascălul. “În 1990, aflându-mă cu o treabă acolo (n.n. Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza”), brusc, am avut o revelaţie... Lucrul cu copiii, care, aveam să aflu mai târziu, e fantastic. Nu numai că-ţi pui probleme vorbind cu ceilalţi - adică mai mulţi decât tu, unul, singur în pustietatea atelierului - dar ai cumva şi o altă responsabilitate. Acest tip de metabolism existenţial creează alte trasee de comunicare, alte consumuri decât în munca de atelier.”. “Te simţi un îndrumător, cel care arată drumul?!”. “Da, de aceea, vorbeam de răspundere, trebuie să ştii să-i captezi pe copii, pentru a le pune talentul în mişcare... Şi mai e ceva, ştii că şi eu învăţ de la ei? Fiindcă au o prospeţime, o linie de privire mai crudă, mai nouă, care nu mai poate fi performată de retina noastră îmbătrânită... Metabolism, cum spuneam!”. Apoi, îmi vorbeşte despre cum, în 2006, 800 de copii din şcoala sa, Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” (de la cei mai mici la cei mai mari) au pictat cea mai lungă pânză, 3.648 de metri, timp de trei săptămâni, înregistrată în Guiness Book, în beneficiul UNICEF. “Ce era interesant era că eu nici nu mai trebuia să-i îndrum, să le dau vreo indicaţie sau să le arăt vreo direcţie. Copiii ajunseseră la un aşa grad de compatibilitate, de voluptate aş zice, încât se completau unul pe celălalt.” Apoi, despre taberele pe care le organizează împreună cu ei, ca să-i deprindă cu gravura, cu lucrul la miniaturi, icoane pe sticlă, pictură după natură... “De fapt, copiii sunt pentru mine o epopee!”.
Tabloul
Pauză. Până se duce să ia sticla de apă minerală din oficiu, o vizită la muzeu. Mă ridic de pe scaun şi, ocolind masa mare de lucru, fac rapid un tur de orizont prin atelier. Cât mă ţin ochii. Într-un colţ, un tablou mare, pe doi pereţi, în format triptic, care a făcut parte dintr-o expoziţie anterioară, ce îmbină viziunea lui de pictor cu aceea de scenograf (“Am maturitatea mea în teatru, de aceea inovaţia de a recurge la scenografierea gravurilor mele mi-a venit ca un gest, ca un ceva foarte firesc!”), în faţă cu o aglomerare de cuburi (din expoziţia de la “Simeza”, din 2009, “Amintiri din realitatea imediată”), alături, o policioară de lemn sculptat, pe ea - obişnuia aglomerare de obiecte ce par că nu fac trebuinţă (de la un ulcior de pământ, o cană şi o piuă de lemn, până la tubulatura unei trompete, un ştiulete de porumb, o icoană, un sfeşnic, o rolă de scotch sau un şir de covrigi uscaţi!). Pe jos, la baza peretelui, o ladă de zestre superbă, cu capacul în sus, iar înăuntru numai cărţi. Sunt cărţile ieşite din mâna lui Iuri, pe care le-a migălit de-a lungul anilor, de-a lungul zilelor de visare, de-a lungul nopţilor de trudă, cărţile pentru care artistul e gata să-şi frângă orice lacrimă şi orice suferinţă. Pe un alt perete, gravuri aşezate după geam şi ochiul se răzleţeşte în risipă, fiindcă nu ştii unde să te opreşti cu privirea, la pasărea-peşte, la fântâna cu roată pe butucul căreia se înfăşoară un om, la cei doi peşti aşezaţi în cruce, la picătura caroiată în pătrate în interiorul cărora se găsesc de toate, de la peisaje, la chipuri de om şi de la flori la troiţe, la torsul unei femei ca o clepsidră sau la triunghiul decupat din pământ, pe care artistul ni-l aşază în faţă, precum ochiul divin care ne urmăreşte. Mai departe, ocolind masa, aproape de geam, şevaletul pe care se află cele mai recente două lucrări ale lui Iuri. Două uleiuri pe pânză - aşa i-a venit pe moment - două peisaje cu pomi având aceeaşi aşezare, în răspăr cumva, pe care am observat-o şi în câteva gravuri, un fel de livadă strâmbă, căutându-şi parcă dreapta închinare faţă de cer.
Teatrul - o mare iubire. A fost, până să intre la facultate, prin repartiţie de la liceu la Bulandra, pictor, producător de decoruri, zugrav de butaforii, realizator de afişe, caiete-program de sală. Bulandra: rezervaţia de zimbri a teatrului românesc. “Îţi dai seama, când mă gândeam că pun mâna pe aceeaşi clanţă a uşilor, că respir acelaşi aer cu... nu ştiu cine să-ţi spun, Fory Etterle, Clody Bertola, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu... mă lua cu ameţeală pur şi simplu.”. Cu timpul, scena a devenit a doua viaţă a lui Iuri. Nu întâmplarea că era nepotul marii actriţe Coca Andronescu, ci pasiunea, abilităţile, hărnicia şi respectul pentru o lume în care iluzia este luată foarte în serios, devenind un veritabil nutrient natural, au făcut - conjugate toate - ca Iuri Isar să ajungă unul dintre scenografii de renume. Scenografia semnată la “D’ale carnavalului” (la Teatrul Naţional, în 2002) sau “Ce formidabilă harababură” de Eugen Ionescu (la Teatrul de Comedie) îl plasează în rândul maeştrilor acestui gen, devenind astfel membru al familiei de artişti-scenografi din care fac parte un Dan Jitianu sau Mihai Mădescu ori Andrei Bot. Aceleaşi calităţi l-au apropiat până la prietenie, de actori ca Florian Pittiş, Virgil Ogăşanu, Petrică Gheorghiu sau regretatul Cornel Coman. Apoi, brusc, s-a întors la şevalet. Mai exact, împărţindu-se între atelier şi elevii lui de la şcoală.
Dar pasiunea nu-l părăseşte. Se retrage doar puţin. Face un pas înapoi, în suflet. “De fapt, tot ceea ce fac are legătură cu teatrul, undeva, în subconştient, probabil. Uite, să luăm de pildă “Amintirile... “! Ele sunt o reverberaţie a unei întâmplări care tot înspre teatru se duce. Cu ani în urmă, văzusem în holul Teatrului de Comedie o expoziţie cu 30 de litografii de Ionescu. Îţi dai seama, 30 de desene originale realizate de mâna lui Eugen Ionescu!... Uluitor! Ei, află că portretele acelea m-au marcat, au devenit pentru mine pattern-uri. Le-am dat o nouă perspectivă, le-am lăsat să se “prelingă” pe cuburi. Portretul pe cub este o deformare a planului în spaţiu, care apoi, într-un alt plan, cel ideatic, se adună. Se recompune.”. În 2009, la “Salonul de artă mică” de la Căminul Artei, s-a implicat într-o temă care se numeşte “Cuboidul”. Ce este cuboidul? Un cub în stare de emergenţă, în formare? Un cvasi-cub? Un aproape-cub? Un semi-cub? (n.n. sufixul -oid se adaugă pentru a denomina o formă nedefinită, asemănătoare originalului; ex. ovoid, android, schizoid etc.). “Tehnic vorbind, acest spaţiu mă provoacă. Mă excită. Îmi procură posibilităţi multiple de a vedea. La fel ca şi lumina. Lumina de azi e altceva faţă de lumina de ieri. Trebuie doar să accepţi regulile acestui joc, fiindcă eu ştiu că e doar un joc, a cărui plăcere însă, pentru mine, nu poate fi înlocuită de nimic. Orice semn care lasă o urmă şi provoacă emoţie - bi-dimensional, tri- sau virtual - este unanim acceptat de mine şi instanţele mele... De aceea, n-am refuzat niciodată noutatea, invenţia. Dovadă scenografierea, dovadă termogravura, dovadă contextualizarea în virtual.”
Mi-a spus mai devreme că graficianul este lipit de slovă, de literar. Revine şi îmi povesteşte despre marea sa iubire pentru carte. În 2006, expune la Biblioteca Centrală Universitară gravură, ilustraţie, carte bibliofilă şi, totodată, lansează volumul Vasile Voiculescu “Proză”, scos cu Editura Nemira. Este un proiect fabulos, prin care sunt expuse manuscrise, publicaţii, cărţi, lucrări aflate în colecţiile private, referitoare la viaţa şi activitatea scriitorului născut la Pârscov. Deci, cum ar veni, Vasile Voiculescu e vecin, la o aruncătură de băţ de Pătârlagele! Ilustraţiile, gravurile, miniaturile şi ediţia bibliofilă au fost realizate de un colectiv compus din patru studenţi, patru copii de liceu (cu vârste cuprinse între 9 şi 17 ani), soţia lui, şi el, Iuri Isar. În atelierul de gravură “Mondografia”.
Parlamentarii britanici se adresează unii altora întotdeauna cu două formule de politeţe: “my right honourable colleague” sau “my honourable and learnt colleague”. Amândouă i se potrivesc de minune lui Iuri Isar. Ca semn. Un semn de artă. Un semn de carte. Un semn de cultură. Un semn de iubire. Un semn de omenie. Un semn egal un Om.
Seara târziu, ieşim. Pe culoar, un vag miros de cartofi prăjiţi se insinuează de undeva, dintr-un atelier. Probabil, ca să ne demonstreze că artiştii sunt, şi ei, oameni.
IURI ISAR (CV)
Nascut: 19 mai 1961: Pătârlagele, Buzău, România.
Studii: Absolvent Academia de Artă - Arte Grafice: 1989 / Doctor în arte vizuale Universitatea de Arte Bucureşti / Membru al Uniunii Artiştilor Plastici - România 1990
Premii: 2002 -Premiul I pentru gravură - Anuala de gravura - "C. Gavenea" (Tulcea); 2010 -Gala premiilor C.C. Arcuş - Premiul pentru organizarea şi coordonarea Taberei de gravură ARCUŞ.
1980 - 1992 pictor scenograf Teatrul L.S. Bulandra Bucureşti / din anul 1990 Profesor la Liceul de Arte Plastice "N. Tonitza" Bucureşti /din anul 2001 Profesor colaborator la Universitatea Naţională de Artă Teatrală si Cinematografică / 2006 - 2008 Profesor colaborator la Univrsitatea de Artă Bucureşti / 2006 -2008 director adj. Liceul de Arte Plastice "N. Tonitza" Bucureşti/ 2008 -  director de imagine, scenografie Festivalul  DE DRAG DE BUCUREŞTI / 2002 - 2009 Colaborare cu Teatrul Creangă, teatrul de Comedie / Teatrul Naţional -scenografie si grafică spectacole: 2005  - Scenografia spectacolului "Ce formidabilă harababură"-de Eugen Ionescu - (Teatrul de Comedie) 2002 - Scenografia spectacolului "D'ale Carnavalului" - Teatrul Naţional Bucuresti / 2006 -  Coordonator atelier de gravură Mondografia.
Expoziţii personale: 2009 Galeria SIMEZA Bucureşti "Amintiri din realitatea imediată" / Librăria C'arte - expoziţie "Între profesor şi artist" -retrospectiva -tabara de gravura Arcus 2005:  Galeria" Etalon"- Râmnicu Vâlcea / 1999: Copenhaga (Danemarca) / 1998: Galeria "Căminul Artei" Bucuresti / 1995: Galeria "Orizont" Bucureşti / 1992: Galeria "Orizont" Bucuresti,
Contact:
email: iuricisar@yahoo.com
Tel: 0740769899
Adresa atelier: Str. Eforie nr. 4-6 et. 6, Bucureşti

.